Please assign a menu to the primary menu location under menu

Archivi

Poesie

“La poesia della settimana”

IN CAN

Vëgia bestia;

t’ ë intra in quella casa

pe cunsula u bacan

da perdita du seu can.

T’ë intra e cian cianin

                t’ he cunsulou tutti

da u ciu grande a u ciu piccin

A tutti ti faxeivi cumpagnia,

a tutti ti scrulavi a cua;

a u bacan, a scignua,

a figetta c’haian appena bragiou,

a u figeu, che da scheua u l’ea turnou.

                Pe ti te bastava in complimentu, ina caressa

                in po’ de carne avansa

                o in’ossu da rusiggia

                e t’ei cuntenta cuscì.

Però, un bruttu giurnu,

u teu padrun t t’ha lasciou

pe quellu viaggiu cu nu fa ciu riturnu.

                Ma che festa, ti ne faxeivi,

                a u nostru riturnu,

                quante ti restavi sula

                tuttu u giurnu!

Ti guaivi, ti ne bêuiävi,

ti ne saltavi inturnu,

cumme a vueine di:

“Finalmente! Sei turne! Sei turne!”

                Mentre invece:

                de bacché in te gambe,

                se saiescimu meritè,

                per aveite lasciou sula

                de giurnè!…

l’è passou du tempu…

A figetta, fëta grande,

a s’ea spusa

e u figeu, de vint’anni,

u l’ea partiu,

perché u seu duvei u duveiva fä.

                E mentre a teu padru-na

                a l’ea distante,

per l’affetto versu u figgiu

ciù impurtante

per ti seunava l’urtima üa.

Ti intravi in angunïa.

E a mi, che haiu in cunsegna,

pe tegnite cumpagnia,

ricordu, che a tarda neutte

in tu anamene a dormì;

traballandu, che a stentu ti stavi in pe,

ti më vegnua appreuvu,

cumme a vueie di:

                “Num me lasciä s̈la…

                nun anatene via anche ti…”.

Forse ti te ricurdavi,

che pe cunsulate

t’ haiu accaressou,

per allevia a teu angunïa

t’haiu bagnou a bucca,

t’haiu parlou

                Allua cun a teu cuccia

                t’ ho piggiou

                e a fiancu  a u me lettu

                t’ ho purtou.

E, accaressandute, t’ho dïtu:

“Sta tranquilla… sun chi mi!”

Ma poi, me sun lasciä piggia

Da u seunnu e me sun missa a dormi.

                Tutta a neutte t’hè agunizou

                E cun pasiensa u te dulure

t’he suppurtou!

Poi, in t’ha primma mattin,

quande all’orizunte

spuntava u neuvu giurnu,

e albezzäva,

a teu lexe ha s’azmortava.

                E doppu aveine tegnu-u

                tanta cumpagnia;

senza disturba nisciun,

                cuscì, cian cianin

                ti te ne aneta via…

                t’ë spirä;

sula… sula cumme in can.

Lina Pellegrini

Rispondi